Tinerii în Societate

Anii trec și realizezi că doar înlăuntrul tău poți găsi ceea ce ai căutat în lumea întreagă

Viața cu și fără Dumnezeu

Miercuri, 14 Noiembrie 2012 18:57

Era ora 17.40 și trebuia să mă întâlnesc cu cineva la o cafenea pentru a ne ajuta cu un sediu pentru asociație. Când am intrat m-am întâlnit cu Edi, un fost coleg de muncă pe care l-am cunoscut acum 8 ani. Un om deosebit, un caracter puternic, un bărbat tare și foarte ambițios. Ne-am cunoscut în 2004 când eram amândoi studenţi şi lucram la o mică firmă din Brăila, făceam naveta zilnic din Galați. Era un job de studenţi, lucram în ture, 12 cu 24. Era un contact center... salariul era destul de frumuşel, munca nu era cine ştie ce. Aveam şi mult timp liber.

Stăteam la discuţii între colegi ore-n şir. Mi-aduc aminte cum mă contraziceam cu Edi în legătura cu existenţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos. Au fost zile frumoase. Îl apreciem pentru că era un tânăr foarte ambiţios şi hotărât, termina Facultea de Geografie şi spunea că vrea să urmeze masterul şi apoi doctoratul. Era pasionat de fotografie. Mergea în anumite locuri şi stătea 2-3 ore doar pentru a reuşi să scoată o poză bună. Şi mie îmi plăcea să fac fotografii dar nu aveam răbdarea lui. Preferam să vin acasă cu 50 de poze bune decât cu 2 perfecte, pe care oricum nu-mi ieșeau.

Au trecut anii şi ne-am întâlnit în această cafenea liniştită, unde amândoi ne-am povestit pe scurt viaţa. A fost o întâlnire de suflet şi am învăţat câteva lucruri pe care vreau să le împărtăşesc şi cu voi.

Edi nu a mai făcut doctoratul, dar a ajuns să aibă propria lui firmă în interesul căreia să călătorească în toată lumea. Are un mic business de succes în care a investit 18 pe ore pe zi, şi prin care astăzi încasează miliarde. N-ar fi suportat viaţa de profesor universitar, ar fi fost prea plictisitor pentru el. Pe plan personal încă nu s-a aşezat deşi ar fi vrut. La un moment dat îl întreb: „Cu toate astea, eşti împlinit acum?” Răspunsul vine oarecum aşteptat: „Nu”. Îmi spune sincer că simte că a pierdut ani de viaţă preţioşi... simte că a investit prea mult din timpul lui şi obţinut prea puţin.

Mă uitam la el şi vedeam un om care a reuşit să plece de la 0 şi să mute munţii cu ambiţia, puterea şi inteligenţa lui, dar totuşi nu era fericit. Un om pasionat de geografie, fotografie, şi moto-cross, părea că nu şi-a găsit împlinirea în niciuna din ele.

Când eşti adolescent ai toată viaţa înainte, îţi faci o mie de planuri şi ţi se pare că nimic nu-ţi poate sta în cale. Atunci nu asculţi pe nimeni, sfaturile celor maturi sau mai în vârstă ţi se pare poveşti de adormit copiii. Poruncile lui Dumnezeu par la fel doar percepte bune de urmat pentru cei pasionaţi şi nicidecum adevăruri universale.

La tinereţe te arunci în toate plăcerile lumii şi în tot ce are ea de oferit şi crezi că vei dobândi totul... trebuie doar să lupţi. La vârsta tinereţii boala, suferinţa, singurătatea, neîmplinirea, eşecul... sunt concepte, care dacă nu le simţi pe pielea ta, ţi se par că nu există şi nu te vor atinge niciodată. Atunci eşti de neoprit. Priveşti doar înainte şi numai înainte, aşteptănd să urci încă o treaptă şi încă o treaptă, fără să priveşti înapoi.

Şi totuşi... se întâmplă ceva ciudat. Anii trec, lucrurile încep să se aleagă atât pe plan profesional cât şi pe cel personal. Dacă până-n jurul vârstei de 30 de ani nu te-ai aşezat pe ambele planuri, cu greu o vei mai face de acum înainte.

Odată trecut de 30 de ani entuziasmul scade, greutăţile vieţii te apăsă, descoperi că lumea nu este aşa roz, că idealurile tale de la tinereţe, multe s-au împlinit, dar nu ţi-au adus fericirea mult dorită, iar cele pe care încă le ai le vei urmări cu precauţie, având rezerva că nici acestea nu te vor împlini.

Odată trecut de vârsta de 30 de ani începi să te uiţi mai puţin înainte şi mai mult în spate. De acum nu se mai pot face multe, nu mai pot apărea schimbări majore pe plan personal şi profesional. E vremea bilanţului, e vremea să vezi ce-ai făcut bine şi ce-ai făcut rău în urma ta.

Nu eşti bătrân dar treci într-o altă etapă de vârstă. Acum mai importante decât planurile tale devin copiii şi viitorul lor.

Încep să-ţi moară bunicii, părinţii, unchii, mătuşele... şi aceste pierderi te marchează. Dacă la tinereţe erai ateu convins, necazurile vieţii te înmoaie şi deviii mult mai deschis la a crede în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu devine singura speranţă.

Încep să se mai răcească şi prieteniile, fiecare fiind ocupat cu familia şi lucrul lui. Dintr-un număr mare de prieteni în adolescenţă, dacă mai rămâi cu 2-3 prieteni adevăraţi după 30 de ani, cu care să te bucuri de cele ale vieţii şi să pui baza în ei la necaz.

Cu cât trece vremea cu atât înţelegi că lumea cu ale ei oferte, promite mult, dar îţi oferă puţin. Aşa se face că devine din ce în ce mai interesantă şi atrăgătoare porunca Mântuitorului care spune: „împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru.”

După ce timp de 30 de ani ai căutat fericirea în tot şi în toate, şi nu eşti împlinit, îţi aduci aminte să te uiţi şi în sufletul tău, să vezi oare ce este în el. Atunci încep procesele de conştiinţă în legătură cu felul în care ți-ai petrecut tinereţea... atunci rămâi frustrat dacă în urma ta ai lăsat doar chefuri, băute şi fugă după bani. Atunci te gândeşti că poate ar fi trebuit să trăieşti altfel, să te căsătoreşti mai repede, să faci copii mai devreme, să fi muncit mai mult şi mai bine, să fi pus accent pe alte valori ale vieţii.

Aşa se face că tânărul de 30 şi ceva de ani devine înţelept fără să vrea acest lucru, şi începe să mediteze la toate ale lui, la cele ale lumii, şi la cele ale Dumnezeu.

Tânărul acela curajos și puternic de la 20 de ani care ar fi întors lumea doar pentru a-și împlini visele, astăzi pare un copil orfan în mijlocul unei lumi în care nu se mai regăsește.

Da, e adevărat dragii mei tineri! Cu cât trec anii cu atât realizezi că locul tău nu este aici pe pământ și de fapt vrei mult mai mult. Ai în tine idealuri mult mai mari decât cele de la tinerețe, dar lumea cu ale ei păcate nu e vrednică de ele... le-ar călca în picioare la prima auzire a lor.

Devii serios, devii conștient de oamenii din jurul tău, realizezi cât de mult îți poți influența aproapele în bine și rău, și devii mai precaut... mai atent. Nu mai vezi lumea în alb și negru, în bine și rău, în băieți buni și în profitori, ci îți dai seama că lucrurile sunt mult mai nuanțate, că binele și răul se întrepătrund așa de puternic în faptele oamenilor încât nu poți condamna pe nimeni.

Trec anii și realizezi pe pielea ta și nu din poezii că iubirea este cel mai prețios lucru. Iar iubirea doar în sânul familiei și al Bisericii o poți trăi. Dar și familia are multe greutăți... și îți dai seama că nu există drum lin și fără obstacole, oriunde ai încerca să scapi.

Anii trec și realizezi că doar înlăuntrul tău poți găsi ceea ce ai căutat în lumea întreagă.

Nu proiectele grandioase îți aduc bucurie. Nu slava lumii. Nici banii, nici plăcerile de tot felul... ci smerenia și curăția copiilor, darurile oferite celor în nevoi, minutele în genunchi în biserică, atenția familiei și a prietenilor, înțelepciunea lui Dumnezeu.

Anii trec și poruncile lui Dumnezeu, care odininoară îți păreau povești, azi îți par adevăruri universal valabile pentru tot cel născut de la Adam și până la ultimul bebeluș.

Așa se înțelepțește omul!

Experiența vieții te învață multe.

(Claudiu Balan)

http://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-societate/56-viata-cu-si-fara-dumnezeu/19053-tineretea-trece